Nebunia a atins apogeul în noiembrie 2017, când „Salvator Mundi”, atribuit lui Leonardo da Vinci, pulveriza precedentul record de preţ pentru o operă de artă. Un cumpărător misterios a plătit 450,3 milioane USD şi, la sfârşitul celei mai stranii competiţii văzute vreodată la Christie’s, a devenit proprietarul uneia dintre cele mai contestate lucrări vândute într-o licitaţie publică. De fapt, tot ce este legat de această lucrare este şi a fost contestat şi chiar… dubios. Proprietarul, oligarhul rus Dmitry Rybolovlev, proprietar al clubului AS Monaco, a fost pus sub control judiciar de autorităţile monegasce într-un caz de mare corupţie. Implicat în imensul scandal al dealerului de artă Yves Bouvier şi acuzat că a cumpărat trei tablouri de Picasso furate de la fiica vitregă a pictorului, Rybolovlev, în a cărui colecţie se mai găsesc lucrări de Gaugain, Rodin, Modigliani, Matisse. Rothko se judecă în prezent şi cu Sotheby’s, pe care o acuză de implicarea în cea mai mare fraudă cu lucrări de artă.
Până la această presupusă operă a marelui Leonardo, preţuri de peste 200 de milioane USD mai fuseseră plătite doar în trei tranzacţii private. Două dintre acestea, un Gaugain şi un Cezanne, vândute pentru 300 de milioane USD şi respectiv 250-300 de milioane USD, au reprezentat achiziţii făcute de autorităţile din Qatar.
Traseul ciudat al presupusului Leonardo continuă – se pare că nu a ajuns în Muzeul Luvru din Abu Dhabi şi nici în palatul sheikhului saudit Mohammed bin Salman, ci se… plimbă cu iahtul acestuia pe oceanele lumii.
În aceste condiţii, faptul că în 14 mai, anul acesta, Sotheby’s a vândut un tablou al lui Claude Monet, „Căpițe de fân”, cu puţin peste 110 milioane USD nu mai reprezintă un record spectaculos.
Dar pentru a ne face o idee mai clară despre ce cumpără cei mai bogaţi colecţionari ai lumii o să vă prezint recordurile actuale pentru diverse categorii de obiecte de artă, atât pentru artiştii în viaţă, cât şi pentru cei care au intrat în posteritate.
Sculptură
Primele trei locuri ale clasamentului „all-time” sunt ocupate de Alberto Giacometti, cu trei lucrări realizate în anii ’50-’60 şi vândute între 2010 şi 2015. Recordul absolut îl deţine „L’Homme au doigt”, vândut de Christie’s New York, în 11 mai 2015, pentru 141,3 milioane USD.
Dintre sculptorii în viaţă, recordul este deţinut de Jeff Koons, a cărui lucrare „Rabbit”, 1,04 m înălţime, din oţel inoxidabil, realizată în 1986, s-a vândut tot la Christie’s New York, în 15 mai 2019, cu 91,1 milioane USD. „Iepuraşul” lui Koons, sculptor american în vârstă de 64 de ani, a devenit astfel şi cea mai scumpă operă de artă a unui artist în viaţă, vândută de o casă de licitaţii!
Se pare că luna mai este extrem de fastă pentru vânzarea de sculpturi excepţionale. Lucrarea lui Constantin Brâncuşi, „La jeune fille sophistiquée” (Portrait de Nancy Cunard), bronz lustruit pe soclu de marmură albă, concepută în 1928 şi turnată, la Paris, în 1932, a fost achiziţionată de un colecţionar privat, la Christie’s New York, pe 15 mai 2018, cu 71 de milioane USD.
Cea mai scumpă lucrare realizată de o femeie sculptor, „Spider”, a artistei franceze Louise Bourgeois, s-a vândut tot la Christie’s NewYork, dar în noiembrie 2015, cu 28,2 milioane USD.
Giacometti şi Brâncuşi sunt lideri incontestabili, cu 5 şi respectiv 4 lucrări în top 20 cele mai scumpe sculpturi vândute vreodată pe piaţa de artă.
Pictură – Artiști în viață
Cele mai multe pasiuni şi o competiţie acerbă între marile case de licitaţii şi între dealerii şi galeriştii de top le stârnesc artiştii încă în viaţă.
Şi, în cazul unora dintre ei, recordurile se plasează pe o spirală în ascensiune neîntreruptă. De aceea clasamentele se schimbă practic cu fiecare sezon de licitaţii în marile capitale europene.
Recordul de preţ pentru cea mai scumpă operă de artă a unui artist în viaţă a fost deţinut de David Hockney pentru doar câteva luni. Lucrarea „Portrait of an Artist” (Pool with Two Figures), acrilic pe pânză, din 1972, a fost vândută de Christie’s New York cu 90,3 milioane USD, în noiembrie 2018. În mai 2019 a fost detronat de compatriotul său Jeff Koons şi trebuie să se mulţumească doar cu recordul de cel mai scump tablou al unui artist în viaţă.
În topul pictorilor în viaţă, artiştii americani fac legea. Jasper Johns, Ed Ruscha, Christopher Wool, Robert Ryman, Frank Stella, Brice Marden sunt alţi artişti americani ale căror lucrări se vând în licitaţii cu zeci de milioane USD.
Din echipa “restului lumii” se detaşează neamţul Gerhard Richter. Vânzările totale ale acestui artist în vârstă de 87 de ani au depăşit 1 miliard USD! Urmează britanicul Damian Hirst, în vârstă de doar 53 de ani, cu peste 300 de milioane USD.
Japonezul Takashi Murakami, britanicii David Hockney şi Andrew Vicari, indianul Anish Kapoor şi romanul Adrian Ghenie completează clasamentul celor mai importanţi artişti ai momentului.
Fotografii
Mulţi amatori mai puţin familiariaţi cu piaţa de artă ar putea fi şocaţi de preţurile cu care s-au vândut unele fotografii în licitaţiile specializate.
Titlul de campion absolut este disputat de doi artişti fotografi, Peter Lik şi Jeff Frost. Lucrarea lui Lik, o imagine alb-negru a Canionului Antelope din Arizona, SUA, a fost vândută cu 6,5 milioane USD în 2014.
Jeff Frost susţine că, absolut întâmplător, i s-a oferit pentru fotografia lui „Standing în the Circle” exact aceeaşi sumă. Realizând că în joc e… recordul mondial, i-ar fi spus cumpărătorului că nu vinde dacă nu primeşte încă 10 cenţi. Cumpărătorul a acceptat şi a semnat un cec pentru 6,5 milioane USD şi 10 cenţi.
Mie mi se pare mai mult o şmecherie de marketing, aşa că, până se lămuresc, să trecem la următorul clasat: Andreas Gursky, a cărui fotografie, „Rhein II”, s-a vândut în noiembrie 2011 la… Christie’s New York cu 4,338 milioane USD.
De ce deține Christie’s toate titlurile de „Campion Mondial”?
Nu mă îndoiesc că aţi observat că, practic, toate recordurile de preţ au fost stabilite de casa de licitaţii Christie’s, deşi cei doi mari jucători de pe piaţa de artă au o cifră de afaceri apropiată, circa 6-6,5 miliarde USD fiecare în 2018!
Secretul constă în structura diferită a acţionariatului şi deci în maniera de adoptare a deciziilor strategice.
Pentru a convinge un potenţial client să vândă o lucrare excepţională, care poate stabili un record mondial, acesta are nevoie de o garantare a preţului minim la care se va vinde lucrarea respectivă. De cele mai multe ori asigurarea este preluată de fonduri specializate, speculative, dispuse să-şi asume riscuri mari.
Uneori montajele financiare aferente unor tranzacţii de sute de milioane de dolari pot fi destul de complicate şi greu de realizat în timp util.
Christie’s are un proprietar, miliardarul francez François Pinault, care poate lua practic imediat asemenea decizii riscante.
Sotheby’s, o societate listată la bursă, este victima sigură a unui proces de luare a deciziilor mult mai birocratic şi deci mai îndelungat. Pe de altă parte, Comitetul Director şi executivii care răspund în faţa acţionarilor pentru deciziile lor sunt mult mai puţin dispuşi să-şi asume riscuri prea mari.
Consecinţa a fost că, în ultimii ani, Christie’s a luat practic spuma tranzacţiilor de pe piaţa de artă.
Rescrierea regulilor
În urmă cu câteva zile, la 14 iunie, marile agenţii de presă au transmis însă o ştire de natură să reseteze practic complet piaţa de artă. Oferta miliardarului francez Patrik Drahi de a achiziţiona casa de licitaţii Sotheby’s pentru 3,7 miliarde USD şi de a o delista, după 31 de ani de prezenţă pe New York Stock Exchange, a fost abrobată de Consiliul de Administraţie. Tranzacţia va fi finalizată, cel mai probabil, până la sfârşitul acestui an.
Ca urmare a acestei mişcări surpriză, trei dintre cele mai mari case de licitaţii de artă din lume, Christie’s, Sotheby’s şi Artcurial, vor fi deţinute de trei miliardari francezi: François Pinault, Patrik Drahi şi respectiv Laurent Dassault.
Alături de rivala britanică cu tradiţie de peste două secole: Bonham’s, de Phillips, a ruşilor de la Mercury, de Dorotheum, vor trebui să facă faţă asaltului asiatic: China Guardian şi Poly Internaţional, dar şi miilor de „luptători de guerilă” din online.
(Articol apărut în numărul 144 al revistei CAESAR)
