Cu o istorie bogată și realizări recunoscute, industria britanică de ceasuri a intrat, până în anii 2000, într-un con de umbră. Acum reapar tot mai multe case care își fac rapid un nume.

În urmă cu circa 20 de ani orice legătură între industria ceasurilor și Marea Britanie părea pierdută. Orice menționare a unui ceas britanic trebuia pusă pe seama trecutului, mai ales cu referire la nume precum George Graham, John Harrison sau John Arnold, maeștri care au realizat invenții spectaculoase în secolele XVII și XVIII. De atunci însă, dezvoltarea și producția de ceasuri din Insulă au dipărut încet lăsâmnd, 200 de ani mai târziu, doar amintirile unei industrii, cândva, extrem de apreciate.

Motivele acestei dispariții aproape totale pot fi căutate în efectele celor două războaie mondiale când manufacturile și ingeniozitatea maeștrilor ceasornicari britanici au fost folosite la cu totul altceva decât aceștia își doreau să facă sau în condițiile economice dificile din anii 1900. Toate acestea au creat o breșă exploatată la maximum de elvețieni care, aflați într-o țară neutră și cu o economie bazată pe un sistem financiar foarte performant, au reușit să se instaleze în poziția de lideri mondiali ai producției de ceasuri mecanice.

Oricare ar fi cauza intrării în umbră a industriei britanice, ceasornicăria din această țară a devenit sinonimul unei mâini de oameni cu nume ilustre, care, oricât de cunoscute ar fi fost, puteau fi cu greu considerate o industrie. Unii ceasornicari din UK au continuat să producă la scară extrem de redusă, alții au preferat să intre în clubul select al producătorilor elvețieni sau să își instaleze manufacturile în Irlanda sau Insula Man, iar rezultatul a fost, așa cum spuneam, o „dispariție” a unei industrii, cândva, apreciată și cunoscută la nivel mondial.

Oricum ar fi cazul, ceasul britanic a devenit sinonim cu o mână de persoane care, oricât de ilustre, nu pot fi considerate o industrie. Cunoscătorii sunt repede să recunoască meritele regretatului George Daniels, inventatorul mișcării co-axiale și al lui Roger W. Smith, care a aflat pe banca lui Daniels și perpetuează tradiția de pe Insula Manului. Alții și-au făcut numele în cordurile elvețiene, precum Stephen Forsey și Peter Speake-Marin sau, extinzând cercul în Irlanda, frații McGonigle și Stephen McDonnell (care au dezvoltat mișcarea pentru MB&F Legacy Machine Perpetual). Într-un cuvânt, producția la scară mică pentru o coterie de entuziaști.

Eclipsați de elvețieni și, mai apoi, de germani sau francezi, ceasornicarii britanici au reînceput să caute gloria în ultimele două decenii. Deși nu există o instituție care să grupeze manufacturile de ceasuri din Marea Britanie și, prin urmare, datele sunt greu de colectat, a devenit evidentă creșterea numărului de companii producătoare și a valrii pieselor comercializate. Ciudat, această ascensiune pare centrată în jurul Henley-on-Thames – deși nu din aceleași motive istorice care au făcut, de exemplu, Glashütte, epicentrul producției de ceasuri din Germania. Mai degrabă, coincidența și oportunitatea au conspirat pentru a face orașul din Oxfordshire și zona înconjurătoare casa renașterii industriei de ceasuri britanice. Acolo și-au stabilit sediile Bremont, Christopher Ward, Farer, Pinion și Marloe Watch (înainte de relocarea recentă a acestuia din urmă la Perth în Scoţia).

Renașterea ceasornicarilor de geniu britanici are un punct de referință în manufactura Bremont care, în 2002, a luat ființă ghgrație fraților Giles și Nick English cu intenția declarată de a concura cu mult mai cunoscuții producători elvețieni. Acum, Bremont produce circa 10.000 de piese pe an și are o cifră de afaceri estimată la 40 de milioane de lire sterline.

Casele Christopher Ward și Farer au o cu totul altă politică decât Bremont, însă rezultatele din ultimii ani sunt la fel de bune. În cazul Farer, de exemplu, mecanismele nu sunt dezoltate in-house, ci achiziționate de le firma elvețiană Roventa Henex. Iar britanicii nu fac un secret din asta. Ba chiar își promovează posibilitatea de a se concentra exclusiv asupra designului, culorilor și texturii pieselor realizate. Tocmai de aceea se mândresc cu sloganul „British Design x Swiss Made”. Acest plan de business a dus la o producție anuală de circa 5.000 de ceasuri care crește constant.

Cei de la Christopher Ward au mizat o vreme tot pe mecanisme elvețiene produse de Synergies Horologeres la Biel și Ticino, însă, ulterior, aceste două entități și-au unit forțele dezvoltând mecanismul SH21 care permite înglobarea mai multor complicații și includerea în diferite tipuri de carcase. În plus, casa nu își vinde piesele prin comercianți ci direct clienților, iar ideea de utilizare a unei celebrități pentru a le promova ceasurile le este complet străină. Deși mulți pot considera acest mod de a vinde ca fiind fără viitor, realitatea demonstrează că reducerea de costuri astfel câștigată poate duce la o situație financiară înfloritoare.

Deși sunt, fără îndoială, cele mai cunoscute case britanice de ceasornicărie, Bremont, Christopher Ward sau Farer nu sunt singurele care duc mai departe istoria industriei din Isnulă. În ultimii ani acestora li s-au adăugat nume precum Pinion, Marloe Watch, Zero West sau Geckota, pe care pasionații de ceasuri merită să le caute pentru a își completa colecțiile sau, măcar, pentru a avea o viziune completă asupra unei industrii care înseamnă mult mai mult decât „Swiss Made”!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here